Atunci când am ocazia să merg la un spectacol pe care îl consider deosebit, îmi place să ajung devreme, să stau puţin în mijlocul spectatorilor şi să simt atmosfera. Cu atât mai mult pe 7 februarie, o seară caldă, care mă îmbia să stau afară.
În faţa intrării în sala mare a Teatrului Naţional era deja destul de multă lume, semn că sala va fi plină. M-a bucurat mult că un eveniment important ca acesta, prima reprezentaţie a unor piese Noh (Aoi no Ue - Doamna Aoi) şi Kyogen (Obagazake - Sake-ul mătuşii) în România, nu a trecut neobservat, aşa cum s-a întâmplat cu alte evenimente legate de Japonia. Probabil că şi preţul biletelor, care a fost foarte mic, a contribuit la aducerea oamenilor la teatru.
Follow up:
Citisem cu atenţie piesa Noh, ştiam pe scurt desfăşurarea piesei Kyogen, dar rămăsesem cu speranţa că va avea traducere în căşti, aşa cum a fost la piesa kabuki de la Sibiu. Când am văzut că nu, am fost puţin neliniştită. Neliniştea mea s-a dovedit falsă, marele merit al spectacolului a fost faptul că a reuşit să spună o poveste chiar şi altfel decât prin cuvinte.
Au fost momente în piesa Kyogen când am râs cu poftă, fie datorită hohotelor de râs molipsitor de la sfârşitul unor replici (waraidome), fie datorită dansului comic cu masca de demon (oni). M-a încântat stilul complex al actorilor, o combinaţie de replici, mimică, dans şi pantomimă. Am remarcat în mod deosebit modul în care actorul din rolul principal a jucat scena în care se îmbată, fineţea cu care a trecut de la o mică schimbare a vocii la gesturile specifice ameţirii, viteza aproape insesizabilă cu care gesturile au crescut în intensitate, pe măsură ce mai înghiţea câte o duşcă din sake-ul mătuşii.
Imediat după scurta poveste Kyogen, a început piesa Noh. Piesele Noh se joacă pe scene simple, fără decor şi fără recuzită. Se folosesc doar de câteva obiecte care sunt aduse şi scoase de pe scenă de asistenţii de scenă. Pe fundal este pictat un pin care simbolizează pinul de la altarul Kasuga Taisha din Nara.
Actorii Noh sunt maeştri ai mişcărilor lente, atât de lente încât fazele intermediare ale mişcării pot trece neobservate. La începutul piesei, miko şi curteanul stăteau aşezaţi unul lângă altul. La un moment dat miko a început să se rotească uşor, aproape imperceptibil, rotirea a durat câteva zeci de secunde, timp în care au ajuns aproape faţă în faţă. Mişcarea s-a repetat după aceea, la fel de fin, în sensul celălalt.
Am urmărit cu atenţie actorii cu mască, pentru că am vrut să văd cum variază stările în funcţie de înclinaţia măştii. Piesa însă nu a fost potrivită pentru ce vroiam eu să văd, stările celor două personaje feminine care au purtat mască au fost constante, doamna Rokujo, cu masca deigan, tristă şi supărată, iar miko, cu masca ko-omote, într-o stare neutră.
Încet, insesizabil, prin sunete şi mişcare, jocul actorilor m-a transpus într-o stare hipnotică. Totul a început odată cu intrarea actorului din rolul principal (shite), care a venit pe hashigakari, podul din partea stângă a scenei, mergând cu paşi extrem de mici, ritmaţi şi făcând mişcări complicate cu mâinile. Privind mişcările lui multă vreme, cu atenţie, am intrat într-un fel de… transă. Starea s-a amplificat pe măsură ce piesa a căpătat aspecte dramatice, culminând cu apariţia demonului, moment realizat cu o deosebită măiestrie, când cu o mişcare rapidă şi elegantă, shite a ridicat pânza de pe faţă şi a apărut brusc hannya.
Masca hannya, de o culoare galben pal, cu coarne lungi şi subţiri şi trăsături frumoase, mi-a plăcut în mod deosebit.
Combinaţia de sunete m-a copleşit: vocile (actorii şi corul), sunetul înalt şi puternic al flautului (nohkan), fâşâitul hainelor, bătăile din picior şi cele două instrumente de percuţie (otsuzumi şi kotsuzumi) care au marcat ritmul. În momentele culminante, la acestea s-a adăugat şi toba (shime-daiko), sunete joase care au contribuit la atmosfera terifiantă din momentul apariţiei demonului. Dar cel mai mult m-au impresionat sunetele scoase de preotul budist prin frecarea rozariului, la scena exorcizării. Rozariul era realizat din lemn şi la frecarea mărgelelor între ele scotea un fel de fâşâit, un sunet neobişnuit care a ieşit mult în evidenţă.
Dansul exorcizări s-a desfăşurat lent, demonul a fost la început puternic şi ameninţător, apoi a început să obosească. La un moment dat a renunţat să mai atace, se ferea doar din calea preotului, apoi a devenit din ce în ce mai lent, mai obosit, până ce la un moment dat a cedat, s-a liniştit şi a plecat, încet, încet spre culise…
Piesa s-a terminat la fel de simplu cum a început, restul actorilor s-au retras unul câte unul, asistentul de scenă a împachetat cu grijă kosode (un kimono cu mâneci scurte) care simboliza femeia bolnavă şi plecat cu el. Gata, au dispărut, muzica s-a stins, magia s-a încheiat. M-am simţit ca trezită dintr-un vis, cu senzaţia că trebuie să povestesc imediat visul sau măcar să rememorez scenele, pentru că altfel s-ar putea să uit. Am pornit spre casă discutând aprins…
Văzând această piesă am realizat de ce se spune că arta Noh este forma superioară de teatru. Fiind bazat pe simboluri, teatrul Noh are mai multe nivele de percepţie, în funcţie de capacitatea de înţelegere a simbolurilor şi mai ales de puterea imaginaţiei fiecărui spectator. O experienţă deosebită, pe care sper să am ocazia să o repet…
